Te-aştept acasă!

Încă stau răzămată de uşa, cascând, privesc în gol. Ţin minte că promiteam tot ce credeam că simţim. Vise împărtăşite, sentimente ascunse, iluzii.
Şi nimic nu s-a uitat ...
Acel ''tot'' incă trăieşte-n mine, încă simt ardoarea cuvintelor, mâna ta caldă peste ,mâna mea rece. Glasul meu acoperindu-l pe-al tău, zâmbete şterse, clipiri rare, mâini împreunate, lacrimi căzute.
Mă ascundeam după două buze-ntinse orizontal, într-o formă accentuată care semăna cu jumătatea ovalului, ascuns de umbra unui copac.
N-ai vrea să ştii ce am.
Şi dacă ai avea de gând să afli vei afla în timp.Şi dacă nu ai răbdare îţi zic,cu riscul de-a plânge amândoi, de-a visa la imposibilităţi sau de a da naştere unor noi promisiuni, care oricum n.ar mai conta-n contextul noutăţilor. Şi a mai trecut ceva timp, încă nu ai aparut, eu te aştept.
Nu.i nimic rău în a te hrăni cu amintiri, doar că...

Doare..

Doare fiecare clipă care trece ţinându-te de mână. Mă doare că fiecare moment, secundă, clipă, şoaptă, vorbă, zâmbet, când sunt cu tine, trece pe lângă mine şi devine trecut. Fiecare lacrimă se uită.
Am zis că vreau, e adevărat, iti jur pe zei.

Aşteptând şi-aşteptând, am fost nevoită să-ncerc să mă aşez, greutatea apăsându-mi vârful picioarelor. Nu am aer.Mă aplec, încercând să mă pun pe jos, dar a venit cineva. Un cineva. Un anonim, care m-a cuprins de şolduri şi m-a îmbraţişat.

''-Doamne, eşti tu! Te-ai întors!''

Treptat realizez că îi doar imaginaţia mea, ceva fals. Dar cu fiecare secundă ce se ducea îi simţeam corpul tot mai aproape. Nu-mi dau seama de ce, fără să ştiu ce fac, ,m-am întors cu faţa şi l-am cuprins de după gât.

''-Nu vorbi, te rog. Nu vreau să ştiu cine eşti.''

Mii de masti.

Ma simteam atat de bine cand cineva plangea din cauza mea ... eram atat de fericita cand baiatu' de langa mine credea ca il iubesc. Imi intram in rol, jucam bine. Nu aveam nici un sentiment. Dadeam timp. Dar ...

cand ieseam cu el eram eu, naturala.. fara nici o masca, si fara nici o minciuna. Era simpla Emi, Diana. Ma simteam foarte bine asa ... nu vroiam sa ma intorc in cealalta lume, in care imi puneam masti, imi strangeam masti pe care le schimbam la fiecare pas. Ceream incredere si ofeream lacrimi. Cerseam intelegere si daruiam la schimb -minciuni-. Zambeam fals si ma prefaceam ca ascult, ca inteleg, ca ajut... de fapt tot ce faceam era sa imi dau seama de punctele slabe ale celorlalti, sa ma pot folosi de ei, de toti, de fiecare in parte. Nu sustineam iubirea, radeam de toti cei care sustineau ca exista, de toti cei care incercau sa ma faca sa-mi dau seama ca e ceva normal. Pentru mine nu exista. Pana acum .. ceva timp, cand a trebuit sa apara el sa imi dau seama de sentimente.

A trebuit sa apara el sa vad cat de tare doare atunci cand sti ca persoana pe care o iubesti plange din cauza ta, sa caut argumente cum ca nu ma insel, sa vad ca am si eu o inima , care, spre uimirea mea, inca bate.

Daca inainte tot ce imi doream era sa-i vad plangand pe oamenii care aveau impresia ca-i iubesc, acum tot ce imi doresc e sa fie fericit. Vreau sa fie fericit ca sa pot fi eu fericita. Vreau sa vad ca tot ce simt e adevarat, si tot ce vorbim, si tot ce amandoi vrem. Nimic nu e imposibil, dar o fac pentru el. Ma arde ideea ca nu pot fi acolo cand plange, sa-i zic ca totul va fi bine si sa-l fac sa zambeasca. Sunt sigura ca timpul va trece, si totul va fi bine...

M-am schimbat mult, stiu .. Sunt multumita ca m-am schimbat pentru o persoana pe care o iubesc.

M-a renascut.