Nu vreau sa se schimbe nimic.

Respiratul nu e tocmai unul din lucrurile puse pe silentios. Senzatia puternica din capul meu se sfarsise. Suna telefonul. Ma ridic repede sa raspund. Pun mana pe receptor, il ridic. Nu puteam spune nimic, nu puteam spune "Alo".
-Sunt eu.
El.Am strans repceptorul, apasandu-l pe urechea mea, avand nevoie de ceva puternic sa ma sprijin.
-Te intorci? am intrebat. Am atatea intrebari de pus, dar asta e cea care conta.
-Da, a spus.
Am asteptat partea care crdeam ca va urma, in care el spune: "Intotdeauna voi veni inapoi, Em. Sti asta, nu?". Pentru o singura data, nu a spus asta. Bufnind in inima mea se umple tacerea.
-Unde ai fost? am intrebat. A fost plecat mai mult ca de obicei. Doua nopti.
-Am lucrat.
-Nu ai fost la atelier. S-a facut o pauza.Oare regreta ca mi-a dat mie o cheie?Astept sa imi raspunda inapoi. El mi-a dat-o cand am inceput sa lucru pentru el, aceiasi cheie si pentru atelierul de arte al lui ca si a casei.A fost o dovada de incredere.
Mi-am petrecut vineri si sambata noaptea in camera lui murdara din spatele studioului, plangand, asteptand ca el sa se intoarca.De multe ori, epuizata, ma simteam adormita, apoi revean brusc, convinsa ca daca el ca vrea sa se intoarca la toate cele, va veni la casa mea. Nu sunt sigura de cate ori am condus de la un capat la celalalt al orasului, avand impresia ca oricunde ajung, ajung prea tarziu, ii simteam lipsa cu fractiunile de secunda.
-Trebuie sa vorbim, Em.
Am inceput sa plang.
-Intoarce-te,atunci!
-Nu sunt pe drumul meu. Stai pe loc.
A inchis inainte sa-i pot raspunde. Bineinteles ca stau, nu am unde pleca.

[.........]

-Unde ai fost? am intrebat.
-Manchester. Si-a dat jos jacketa. Sefa avea nevoie de niste piese reinramate, pentru site.
Si-a dat jos jacketa. Ramane.
-E ca in Arctic aici, a zis. E boilerul din nou stricat?
Ma uit la el, incercand sa cred povestea. El e cel mai bun in ceea ce face. Mi-a zis asta si el, prima data cand ne-am intalnit.
-Intreab-o pe ea daca nu ma crezi,a zis el.
-De ce nu m-ai sunat? Mi-am iesit din minti!
-Imi cer scuze, a spus iin timp ce ma cuprindea in brate. Dupa ce am fost la Manchester, am fost la politie. mi-a soptit la ureche, vocea lui fiind inegala...
Socul a fost ca o briza rece in fata mea.
-Ce?
-Ai auzit.
M-am tras deoparte, uitandu-ma in ochii lui si vazand ca ceva s-a schimbat.Arata .... nu stiu cum sa descriu. Decontat. Razboiul tacut care a fost o joaca in capul meu s-a oprit.Eram speriata de ce va spune in continuare. Nu vreau sa se schimbe nimic.
-M-ar fi prins in cele din urma. Ei fac asta mereu. Nu puteam sta sa astept, asa ca am mers eu la ei.
-Asa am facut si eu, i-am spus repede. Nu s-a enervat, nu cand si el face acelasi lucru.
-Ai fost la politie?
I-am putut spune totul.
A zambit. Ochii lui straluceau puternic, cum fac mereu cand furia sau un alt sentiment prinde superputeri in interiorul lui.
-Ma crezi, a zis. In sfarsit, ma crezi. Am omorat-o.
-Nu!
-Da. Nu aveai alt motiv sa merg la politie.
-Nu! Nu! Ce se intampla? Cum as putea crede ca ai omorat o femeie pe care am vazut-o cu ochii mei, vie si bine?
El nu a raspuns.

[...]

M-am asezat pe pat, cu o tigara in mana. S-a asezat langa mine, atingandu-ma.
Continua sa ma atinga. Nu trebuia, dar o facea.... El era.